Poveștile astea două nu sunt gândite ca volume separate. Sunt aceeași poveste, spusă în două momente diferite ale aceleiași vieți.
„Întoarce-mă la mine” începe dintr-un loc familiar multora: momentul în care nu mai știi exact când ai dispărut din propria viață, dar știi sigur că nu mai ești acolo. Personajul cade, se încurcă, se contrazice, spune lucruri incomode, face alegeri proaste și încearcă să le explice. Uneori reușește, alteori nu. Iubește, pierde, se agață, face haz de necaz și merge mai departe fără să știe dacă are unde. Finalul nu închide nimic. Doar lasă lucrurile în aer, așa cum se întâmplă de obicei.
„Rămâne-mi” pornește exact din spațiul ăla suspendat. După ce entuziasmul trece, după ce speranțele se mai domolesc, rămâne viața de dus. Cartea urmărește aceeași voce, aceleași frici, aceleași tipare care nu dispar peste noapte. Apar eșecul, oboseala, depresia, întrebarea aia enervantă despre sens și ce faci când nu mai ai chef să te reinventezi. Tonul rămâne direct, cu umor acolo unde se poate și cu luciditate acolo unde nu mai merge să glumești.
Citite împreună, cărțile spun o poveste coerentă despre atașament, pierdere și maturizare emoțională. Nu oferă soluții și nici concluzii liniștitoare. Oferă continuitate. Exact ce se întâmplă și în viață: nu se termină, doar se transformă.