top of page

A scris o carte de 300 de pagini cu NASUL! Povestea incredibilă a Teodorei, fata care sfidează imposibilul

Poza scriitorului: Alex AndronicAlex Andronic

Cum a reușit Teodora să creeze un roman captivant dintr-o provocare imensă? De la începutul unei vieți pline de dificultăți, până la scrierea unei opere literare, Teodora a demonstrat că nu există limite atunci când pasiunea și voința sunt mai puternice decât orice obstacol. O poveste uluitoare despre reziliență, curaj și o forță interioară care te lasă fără cuvinte!


Credit foto: Jamilla Azazi
Credit foto: Jamilla Azazi


În fața unei lumi care ar putea vedea doar limite, Teodora Dumitru a ales să vadă infinitul. Cu o voință de neclintit și o pasiune arzătoare pentru cuvinte, ea și-a croit drum prin întuneric, găsindu-și lumina în paginile pe care le-a scris — nu cu mâinile, ci cu nasul. Aparent imposibilul a devenit pentru Teodora o provocare zilnică, iar scrisul, un act de curaj și auto-descoperire. Paralizia cerebrală i-a modelat corpul, dar nu și spiritul. În fața acestei lupte, ea ne arată că adevăratul succes nu stă în perfecțiune, ci în voința de a depăși orice barieră. Astăzi, prin cuvintele ei, Teodora devine o sursă de inspirație pentru toți cei care au uitat să creadă în propriile puteri.


În următorul interviu, pătrundem în lumea Teodorei Dumitru, o lume unde fiecare cuvânt scris poartă greutatea unei victorii și delicatețea unei povești.


Descoperim nu doar procesul ei extraordinar de scriere, ci și momentele de luptă, de bucurie și de reflecție care i-au definit parcursul. Ne împărtășește cum reușește să găsească frumosul în viața de zi cu zi, în ciuda provocărilor impuse de paralizia cerebrală, și cum acest diagnostic nu a fost o piedică, ci un catalizator pentru visele ei.


Teodora ne arată că dizabilitatea nu o definește — o definește curajul de a-și urma pasiunea și de a transforma fiecare provocare într-un pas înainte. Acest interviu este despre puterea de a scrie propria istorie, atunci când lumea îți scrie altfel destinul. Dar gata cu introducerea, zic să începem.




Teodora, dacă ar fi să alegi o singură amintire care să definească tot ceea ce ești astăzi, care ar fi acea amintire? Ce poveste ar spune despre tine?


Mereu am considerat că suntem construiți pe baza sumei tuturor amintirilor noastre. În același timp, mai cred că amintirea unui sentiment anume este mult mai persistentă în timp decât cea a unui fapt precis. Nu pot spune că am fost transformată de un singur eveniment, ci mai degrabă de ceva ce am simțit în mod regulat pe parcursul anilor.


Îmi place să cred că m-am hrănit dintr-un elixir destul de amar, pentru că am experimentat poate prea multe situații în care am fost subestimată. Acest gust mi-a rămas întipărit undeva pe scoarța cerebrală și nu cred că voi putea vreodată să-l separ de mine. Deși ambiția pe care mi-a dezvoltat-o acest lucru poate fi văzută ca pe o calitate, am realizat că au existat momente în care era singurul lucru pe care îl recunoșteam la mine. Totuși, datorită acesteia am ajuns ceea ce sunt azi și mi-a modelat esența astfel încât să nu pot renunța. Probabil nu aș fi fost la fel dacă nu aș fi întâmpinat atâta rezistență externă.


De unde pasiunea pentru scris şi mai ales, când ai simţit pentru prima dată că vrei să scrii o carte?


Nu-mi aduc aminte să fi experimentat un anume moment zero care să mă fi făcut să realizez că îmi place să scriu. A venit extrem de natural și nu am căutat niciodată o anumită metodă prin care aș putea să-l îmbunătățesc. Pentru mine, scrisul este instinctiv. Nu știu ce fac prin el până nu-mi duc la capăt ideea. Nu m-a învățat nimeni să fac asta. Pur și simplu, m-am trezit că scriu.

 

Când eram mică, mereu mă întrebam dacă am vreun talent și care ar fi acela. Nu cred că sunt printre cei mai buni scriitori, și mi-e rușine să mă numesc așa, pentru că sunt constrânsă de sindromul impostorului, dar cred că pot spune că acesta este talentul meu.

 

Am știut parcă dintotdeauna că vreau să scriu o carte, dar nu am știut niciodată când. Nu mi-aș fi închipuit că acum urma să fie momentul potrivit, însă se pare că există o linie temporală separată de cea pe care ne-o propunem noi.


Cum îţi păstrezi optimismul sau echilibrul mental în faţa provocărilor zilnice? Există lucruri pe care le faci, care să te ajute să rămâi pozitivă?


Sunt momente în care mă întreb și eu același lucru. Am trecut prin multe încercări, mai ales în ultima perioadă, și de multe ori am vrut să înțeleg cum de nu am luat-o razna încă. Presupun că pur și simplu refuz să cred că lucrurile mele vor avea un final negativ, chiar dacă nu știu cât de sănătoasă este această abordare.

 

De curând, am descoperit că îmi pot găsi echilibrul emoțional în vulnerabilitate. Aceasta a venit la pachet cu faptul că am încetat să-mi mai fie teamă să scriu exact ce simt. Îmi era puțin frică de ceea ce ar putea să creadă lumea care mi-ar fi citit textele și astfel reușeam să mă cenzurez singură. De când am început să tastez de parcă aș face-o doar pentru mine, mi-am găsit un nou adăpost sentimental și pot considera scrisul ca fiind terapia mea.


Ne poți povesti ce înseamnă concret paralizia cerebrală în cazul tău? Cum se manifestă această dizabilitate și în ce măsură îți afectează abilitatea de a-ți folosi corpul? Ce activități sunt mai dificile și ce strategii ai dezvoltat pentru a le gestiona?


În cazul meu, paralizia cerebrală m-a afectat doar pe partea motrică. Dizabilitatea mea este strict fizică, fiind tetraplegică. Atât membrele inferioare, cât și cele superioare sunt afectate, deplasându-mă într-un scaun cu rotile și având dificultăți în a face activități care necesită precizie. Partea bună este că îmi pot îmbunătăți mișcările pe măsură ce le exersez, fiindu-mi din ce în ce mai ușor să mă descurc. Nu pot spune că am o strategie fixă pe care o aplic de fiecare dată. Încerc să găsesc tot timpul modalități prin care să-mi ușurez aceste dificultăți, mai ales că îmi cunosc corpul foarte bine și știu exact ce ar funcționa și ce nu.


Povestește-ne cum ai început să lucrezi la această carte. Şi mai ales, pentru că nu-mi pot stăpâni curiozitatea, spune-ne cum ai scris-o, efectiv?


La o lume distanță nu trebuia să fie o carte care urma să fie publicată. Ca orice amator, am început să scriu pentru mine și pentru a-mi înțelege anumite sentimente pe care nu știam cum să le procesez altfel. Forma ei inițială avea un cu totul alt cadru (acțiune, locație, chiar și personaje), și nu am ajuns foarte departe cu ea. Nici nu voiam să o transform în altceva, dar presupun că nu este întotdeauna după ce vrem noi. Când m-am jucat cu personalitatea Aroei și i-am creat o voce care m-a luat prin surprindere, am devenit curioasă să văd până unde poate ajunge un astfel de personaj. Am știut că trebuia să-i creez un alt ambient decât cel în care s-ar fi dezvoltat un alter ego al meu, iar după ce am reușit să fac asta, nu am putut să nu încerc măcar să-i spun povestea.

 

Acum, despre partea „tehnică”. Cred că mai toată lumea care mă cunoaște sau care mă citește în online știe că tastez cu nasul. Știu că sună ciudat, dar pentru mine este foarte ușor. Am scris La o lume distanță pe iPad-ul meu, fiind pus pe un suport astfel încât să-mi ajungă la nivelul feței. Deși pare destul de complicat, dacă mă vedeți pe viu vă schimbați părerea.


La o lume distanţă - Teodora Dumitru
La o lume distanţă - Teodora Dumitru

Ce simţi când scrii folosind nasul? A fost un proces dificil sau a devenit, cumva, o extensie naturală a ta?


Ca persoană cu dizabilități, am căutat pe parcursul anilor mai multe metode astfel încât să-mi fie mai ușor să tastez. Am încercat tot ce era de încercat, dar cred că omul este o ființă adaptabilă și poate găsi soluții și acolo unde pare că nu sunt. Bineînțeles că, cu timpul, am început să scriu mai repede și, sincer, acum nici nu mă mai gândesc la asta. Vine de la sine.


Cum arată o zi obișnuită pentru tine? Ce provocări eşti nevoită să depășești în fiecare zi?



Deși nimeni nu se aștepta la asta, ziua mea este extrem de asemănătoare cu cea a unei persoane tipice. Am aceleași tabieturi, aceeași rutină, același ritm de viață. Bineînțeles că am nevoie de ajutor pentru a mă deplasa prin casă, pentru a mânca și pentru a găti. Însă sunt activități pe care am început să le fac și singură și la care mă descurc din ce în ce mai bine. Dizabilitatea nu este altceva decât un stil de viață și sunt convinsă că, dacă aș avea mediul înconjurător complet adaptat la nevoile mele, aș putea fi din ce în ce mai independentă.


Cum s-au schimbat provocările fizice de-a lungul anilor? Este ceva la care te-ai adaptat mai ușor acum, comparativ cu atunci când erai copil?


Cu cât am crescut, am început să realizez mai bine ce mișcări pot face și pe care nu, sau, mai bine spus, cum pot face anumite lucruri, chiar dacă asta ar însemna să nu folosesc metoda „clasică”. Totul ține de adaptabilitate și de capacitatea de a vedea dincolo de soluțiile evidente. Când ești mic, poate nu realizezi toate aceste lucruri, deși știi cumva că va trebui să dobândești aceste abilități pentru a te putea descurca în viață. Din acest punct de vedere, a deveni adult a fost un lucru benefic pentru mine, pentru că m-a făcut să privesc altfel această ramură de provocări.


Ce crezi că te-a învăţat cel mai mult paralizia cerebrală despre viaţă? Este ceva ce simţi că alţii ar putea înţelege doar prin ochii tăi?


Tot timpul am apărat dizabilitatea și cred că o voi face mereu. Nu consider că ea are o problemă, ci mai degrabă noi avem, ca societate, prin cum ne raportăm la ea. Încă o asociem cu pierdere, nenorocire, chin, suferință, iar dacă ar fi să luăm în considerare și perspectiva religioasă, pedeapsă. Este ca și cum, dacă ai o dizabilitate, ești automat condamnat la suferință și nefericire.

 

Trăind toată viața cu paralizie cerebrală, am învățat că toate aceste etichete sunt doar niște lucruri superficiale crezute de persoane care pot fi caracterizate cu același adjectiv. Nu spun că este ușor să te confrunți cu ele zi de zi, dar cred că percepțiile se pot schimba. Nu știu dacă este corect să spunem că nimeni nu ar putea să-mi înțeleagă pe deplin experiența de viață, pentru că asta ar duce din nou la o anumită segregare, iar noi luptăm pentru egalitate. Fiecare trece prin diferite situații în viață, iar, în cazul meu, una dintre ele se întâmplă să fie dizabilitatea. Într-adevăr, este necesar să vorbim despre ceea ce înseamnă să trăiești cu asta, pentru că doar așa putem da foc la acele etichete, dar îmi place să cred că putem face societatea să ne vadă de la egal la egal. Este un proces lung și de durată, dar nu și imposibil. Am întâlnit multe persoane care mi-au demonstrat această teorie.


Dacă ar fi să descrii sentimentul pe care l-ai avut când ai pus ultimul punct la cartea ta, care ar fi acela şi de ce?


Mi-aduc aminte că am început să simt fluturi în stomac încă de când am început să scriu ultima propoziție. Când am pus acel punct, a trebuit să stau cred că vreo zece minute, fără să spun nimănui că am terminat, și să încerc să procesez tot ceea ce simțeam în acel moment. Tremuram pe interior, pentru că treceam prin foarte multe emoții din spectre diferite.

 

Eram mândră că reușisem să creez o poveste și personaje cu un rol foarte bine stabilit în evoluția celorlalte. Mintea mea striga întruna „Băi, chiar am scris o carte!”, ceea ce poate fi foarte copleșitor pentru cineva care nu a mai făcut asta niciodată. Scrisesem povestea Aroei, și am știut, din prima clipă în care am prins curaj să-i dau voce, că va avea un loc special în inima mea.

 

Pe de altă parte, un val de nostalgie m-a lovit din exact același motiv. Cred că fiecare autor este legat emoțional de opera sa, iar pentru mine acest parcurs de câteva luni a însemnat cea mai frumoasă bucățică a realității. Cumva, cu acel punct, am tăiat cordonul ombilical și știam că urma să mă despart de acel univers. Nu mă așteptam ca această experiență să fie atât de intensă și m-a luat prin surprindere, dar sunt dispusă să o repet oricând.


Cum au reacționat cei apropiați când au aflat că ai scris o întreagă carte cu nasul?


Nici nu m-au mai întrebat cum am reușit. Sunt deja obișnuiți cu mine și cu dizabilitatea mea. Au fost doar foarte dornici să sară și să-mi spună „În sfârșit, scrii o carte!”.



Există un moment special din viaţa ta când ai simţit că, în ciuda dizabilității, ai reuşit să depășești o barieră sau să realizezi ceva ce părea imposibil?


Cred că asta este definiția vieții mele. Am crescut auzind dinspre societate că nu pot face mai nimic din cauza faptului că am dizabilități. Dacă ar fi fost să ascult toate aceste păreri (eu și, implicit, familia mea), acum ar fi trebuit să fiu undeva, într-o cameră, nefăcând nimic, deoarece credeau că nu pot merge la școală din cauza faptului că nu puteam scrie cu pixul. Cred că acesta a fost începutul unui lanț de provocări și preconcepții pe care am vrut să le demontez. Practic, societatea a încercat să-mi definească caracterul prin sintagma „nu poate”, iar eu nu puteam să mă mulțumesc cu ea.



În ce fel ţi-a schimbat dizabilitatea perspectiva asupra lucrurilor mărunte pe care ceilalţi le iau, uneori, de-a gata? Ce valorizezi tu în mod special?


Având dizabilități încă de la naștere, cred că, mai degrabă, mi-am modelat această perspectivă în timp ce se crea. Poate fi una destul de controversată, pentru că eu consider anumite lucruri ca fiind mai puțin importante decât s-ar putea crede. Spre exemplu, în contextul dizabilității, pentru mine mersul ar fi ultima problemă, având în vedere că există atât de multe soluții pentru asta. Când eram mică, îmi aduc aminte că eram întrebată care era visul meu cel mai mare, iar toată lumea se aștepta să spun „să merg în picioare”. Nu înțelegeam de ce, pentru că eu îmi duceam viața foarte bine din scaunul meu cu rotile. Mergeam peste tot, la fel ca orice altă persoană tipică, deci nu prea vedeam diferența între mine și ei. Și, în plus, aveam visuri mai mari de-atât.

 

Crescând, am rămas la aceeași părere. Și nu este vorba de lipsă de ambiție sau de faptul că mă complac în situația asta, ci pur și simplu prefer să-mi pun energia în lucruri care chiar mi-ar îmbunătăți viața ca persoană cu dizabilități. Vreau să fiu independentă, iar asta nu ține neapărat de mobilitatea mea. Pot fi independentă și pe patru roți.

 

Mereu am spus că scopul oamenilor în viață ar trebui să fie fericirea, indiferent ce înseamnă asta pentru fiecare în parte. Se întâmplă ca eu să fiu una dintre acele persoane visătoare care se bucură ori de câte ori apusul este roz sau când se gândește că dimineață va bea cafeaua cu muzica dată la maximum. Nu știu dacă datorez asta dizabilității, dar parcă nu aș vrea să aflu ce-ar fi fost dacă nu era așa.


Consideri că scrisul ţi-a schimbat viaţa?


Cred că scrisul a făcut tot timpul parte din mine, chiar dacă mi-a luat ceva timp să accept asta pe deplin. Scriam versuri încă din clasele primare și dacă o întrebați acum pe prietena mea din copilărie o să spună că aveam cele mai originale compuneri la Limba Română. Cu toate acestea, am încercat să țin această parte „ascunsă”, ca să spun așa, mai ales în adolescență, când am realizat că voiam să scriu lucruri destul de profunde. Nu eram sigură că lumea voia să citească gânduri atât de “ciudate”, așa că nu arătam nimănui textele mele. Apoi, când am început să scriu pe blog și pe pagina de Facebook, am primit poate sute de mesaje (deși cred că exagerez puțin cu numărul) în care toată lumea îmi spunea să continui să scriu. Știu că poate suna patetic, dar aveam nevoie de validare externă.

 

Relația mea cu scrisul s-a schimbat foarte mult, mai ales în ultimul an. Introvertita din mine ar spune că i-a devenit cel mai bun prieten, pentru că, deși am scris ficțiune, cartea aceasta m-a ajutat să înțeleg anumite lucruri despre situațiile prin care trecusem recent. Așa că, deși nu cred că pot spune că am fost vreodată separată de această latură a mea, un răspuns simplu ar fi da, scrisul mi-a schimbat viața. Și ceva îmi spune că va continua să o facă.


Ai ales să scrii ficțiune, cu toate că-n anumite elemente te putem regăsi chiar dacă nu te cunoaștem. Cu toate astea, a fost scrisul o formă de eliberare? Sau doar un simplu proces creativ?


Conceptul inițial La o lume distanță nu a avut nimic de-a face cu ficțiunea. Nici măcar nu aveam în plan să-l transform într-un roman. Am început să scriu anumite paragrafe pentru că aveam nevoie să mă descarc, într-o după-amiază de octombrie. M-am trezit că aveam vreo cinci pagini de Word pline cu gânduri și sentimente cu care, la început, nu aveam în plan să fac nimic. Nu știu exact cum am realizat că aș putea crea o întreagă poveste în jurul acelor idei, dar când am făcut-o am știut că pot să transmit un mesaj, pe care eu îl consider important, prin ficțiune. Ca ființe umane, cred că tindem să luăm mai în serios ficțiunea decât realitatea, așa că era cel mai potrivit mod de a face vizibile aceste aspecte pe care voiam să le pun sub lumina reflectoarelor.

 

Fun fact: câteva dintre acele paragrafe „tip jurnal” au sfârșit integral în carte. Nu voi spune care, pentru că mie nu-mi place să stric magia, dar puteți să încercați să ghiciți, deși nu cred că veți reuși. Pe lângă asta, pe tot parcursul romanului, am presărat foarte multe indicii personale, inclusiv motivul numărul 11. Doar atât dau din casă.


Există o parte din tine care simte că a trăit o viață paralelă, una în care limitările fizice nu există? Dacă da, cum îți imaginezi că ar fi fost această altă „Teodora”?


O să încep prin a spune că îmi place personalitatea mea, oricât de arogant ar putea suna. Este complexă, formată din multe elemente care pot fi împărțite în calități și defecte, deși cred că linia dintre aceste două categorii poate fi destul de blurată uneori. Printre aceste elemente, se regăsește și dizabilitatea mea. Știu că fără ea, portretul meu ar fi arătat altfel astăzi și nu pot spune exact ce ar fi fost diferit la mine. Mă tem că aș fi fost poate mai superficială, sau chiar mai ignorată, și cu siguranță nu mi-ar fi plăcut asta.

 

Bineînțeles că m-am gândit cum ar fi arătat viața mea dacă nu aveam paralizie cerebrală, dar, paradoxal, nu am fost capabilă să mi-o imaginez complet. Nu știu la ce ar fi trebuit să mă aștept, dar am un singur presentiment de câte ori mintea îmi zboară acolo. Cred că ar fi fost mediocră.


Crezi că limitările corpului tău au deschis, paradoxal, limitele imaginației tale? Dacă nu ai fi avut această provocare, crezi că scrisul tău ar fi fost diferit?


Cu siguranță. Tot ceea ce scriu este bazat, mai mult sau mai puțin, pe ceea ce am experimentat pe pielea mea. Sunt convinsă că textele mele ar fi arătat complet diferit, având în vedere că parcursul meu ar fi fost altul. Pe de altă parte, nu pot să nu mă întreb dacă, în cazul în care aș fi fost o persoană tipică, ar fi existat scrisul pentru mine. Nu pot ști ceva ce nu are nicio șansă să existe, și cumva mă bucur că nu voi afla asta niciodată.



Dacă ar trebui să înveți un necunoscut ce înseamnă să vezi lumea prin ochii tăi pentru o singură zi, ce element sau detaliu ai alege să-i arăți, ca să înțeleagă cu adevărat viața ta?


M-am gândit la asta chiar în timp ce scriam La o lume distanță și am încorporat această imagine pe parcursul poveștii. Deplasându-mă într-un scaun cu rotile, întotdeauna văd lumea de jos și sunt privită în permanență de sus, atât literal, cât și metaforic. Știu că nu este un detaliu la care oamenii se gândesc, dar poate fi destul de intimidant să fii tot timpul pe o „treaptă” mai joasă, mai ales când tu vrei să faci atât de multe lucruri în viață. Este despre cum privești exteriorul și despre cum exteriorul te privește pe tine, pentru că știm că perspectiva poate schimba parcursul evenimentelor. Să încerci să dai din coate (sau, în cazul meu, din roți) printre masele de oameni, care ar putea să dea peste tine din cauza simplului fapt că ești prea mic, pentru a fi remarcat este ceva foarte provocator, mai ales când înțelegi că nu ai altă opțiune. Presupun că așa îți antrenezi plămânii și îți dregi gâtul înainte să-ți creezi o voce îndeajuns de puternică încât să fie auzit peste munți umani.


Dacă ai putea să vorbești pentru o clipă cu „timpul”, ca și cum ar fi o persoană, ce i-ai spune despre felul în care ți-a modelat viața? Ai fi recunoscătoare, furioasă sau poate surprinsă de darurile lui neașteptate?


Aș fi probabil toate aceste lucruri la un loc. Având în vedere că viața este un schimb de lucruri care funcționează pe principiul „îți dau asta, dar îți iau astalaltă”, poți atinge un anumit nivel de frustrare, mai ales când nu știi exact dacă există un echilibru exact între lucrurile bune și cele proaste. Mereu am avut impresia că lumea mă vede ca pe o persoană care nu prea are căderi nervoase și care poate trece peste probleme cu o ușurință bolnavă, dar chiar nu este așa. Disputele mele cu timpul pot fi foarte aprinse și aș putea da foarte ușor vina pe el pentru tot.

 

Pe de altă parte, este uman să simți tot acest amalgam de sentimente și ar fi fost foarte grav dacă nu era așa. Dar cred că timpul este mult mai înțelept decât sunt eu în acest moment și probabil decât voi fi vreodată. Având în vedere că una dintre laturile sale este reprezentată de viitor, știe mult mai bine decât mine unde trebuie să ajung și probabil din acest motiv îmi sculptează prezentul așa cum o face. Și nu pot să spun că nu am o viață frumoasă, aș fi cea mai mare ipocrită dacă aș face asta. Așa că presupun că ar trebui să-i mulțumesc, mai ales pentru faptul că îmi face un tur complet al stărilor interioare și îmi prezintă atât de multe combinații de experiențe.


Teodora, dacă ar fi să lași o scrisoare pentru tine însăți peste 10 ani, ce gânduri sau dorințe i-ai împărtăși sinelui tău? Ce ți-ai dori să îți amintești sau să știi atunci despre drumul pe care îl parcurgi astăzi?


Pentru mine, întotdeauna viitorul a însemnat ceva imprevizibil și încerc să-l iau așa cum vine, chiar dacă nu mă dau în vânt după schimbări. Știu doar că voi mai avea mulți balauri peste care va trebui să trec, multe obstacole peste care voi fi nevoită să învăț să sar, multe evenimente pe care mi-aș dori să le evit. Dar mă cunosc și, chiar dacă se spune că viața te schimbă, știu că până acum nu am renunțat niciodată, chiar dacă multe persoane au încercat să mă facă să ajung în acel punct. Vreau să cred că asta nu se va schimba. Mi-ar plăcea să rămân la fel de ridicol de optimistă, pentru că ceva îmi spune că nu aș putea niciodată să nu văd deznodământul ca fiind altfel decât roz. Și aș mai vrea să îmi amintesc că nu m-am îndoit niciodată de ceea ce pot face, de cine sunt și să nu mă las definită de cârcotași, oricât de tentant ar fi să fac asta în momentele mele sensibile.



 

La o lume distanţă - Teodora Dumitru
La o lume distanţă - Teodora Dumitru

Povestea Teodorei este una care îți rămâne în minte mult timp după ce ai închis cartea. Este un exemplu rar de reziliență, de cum o dificultate uriașă poate fi transformată într-o sursă inepuizabilă de inspirație. A scris o carte de peste 300 de pagini, reușind să depășească o limitare fizică aparent imposibilă – un fapt care îți dă fiori când te gândești la el.


Nu pot să nu admir hotărârea Teodorei, dar și sinceritatea cu care vorbește despre procesul său creativ. Deși provocările au fost numeroase, ea le-a transformat în oportunități, demonstrând că limitele sunt doar iluzii. În urma acestui interviu, mi-am dat seama că poveștile cu adevărat incredibile nu sunt cele care provin din perfecțiune, ci cele care vin din imperfecțiune și dintr-o voință de fier.

Și chiar dacă nu îți poți imagina cum ar fi să scrii cu nasul, asta nu înseamnă că trebuie să te oprești din a încerca să îți depășești limitele. Teodora ne-a arătat că imposibilul nu există – tot ce trebuie să faci este să te apuci de treabă.


Puteţi comanda cartea accesând link-ul de mai jos.



0 comentarii

Postări recente

Afișează-le pe toate

Comentarios


bottom of page